2 Corinthians 4
1 „Deci, dacă slujba căpătată, După-ndurarea arătată Nouă, acuma, o avem, De oboseală, nu cădem.
2 Noi lepădat-am, fiecare, Acele meșteșuguri care Sunt rușinoase – negreșit – Și cari, ascunse, s-au vădit; Cu vicleșug, noi nu umblăm, Căci nu voim ca să stricăm, Cumva, Acel Cuvânt, pe care, Al nostru Dumnezeu Îl are, Ci doar, prin adevăr, apoi, Vrednici ajuns-am a fi noi, Ca să putem, primiți, să fim, De orice cuget, când vorbim – În orice loc și orișicui – Șezând în fața Domnului.
3 Căci Evanghelia-mpărtășită De noi, este acoperită, Numai pentru aceia care Sunt pe-a pierzaniei cărare,
4 A căror minte, dovedită Necredincioasă, e orbită, De dumnezeul cel pe care, Acum, al nostru veac îl are, Ca să nu vadă, luminând, Lumina blândă, izvorând Din Evanghelia lui Hristos – A Celui care, ne-ndoios, A fost, e, și va fi mereu, Chipul ce-L are Dumnezeu.
5 Căci nu ne propovăduim Pe noi, atuncea când vorbim; Pe Domnul nost’, Hristos Iisus, Noi Îl vestim – precum am spus – Și, robi ajuns-am a fi noi, Puși în Iisus, doar pentru voi.
6 Căci Dumnezeu, Cel care-a zis – Precum e, în Scriptură, scris – Luminii, ca „să lumineze Și, bezna, să o-ndepărteze”, În inimă, ne-a luminat, Ca noi să fim, neîncetat, În așa fel, încât, mereu, Lumina, de la Dumnezeu – Lumina cunoștinței Lui Și-a slavei Dumnezeului Care se află-n ceruri, sus – Să strălucească, în Iisus, Să-I lumineze a Sa față, Ca zorile, dând lumii, viață.”
7 „Comoara, ce o căpătăm, În vas de lut, noi o purtăm, Căci vrem, puterea dobândită – Și care-i nemaipomenită – Să fie de la Dumnezeu, Nu de la noi. Ne este greu,
8 Pentru că suntem încolțiți, În fel și chip, și hăituiți, Dar nu suntem în strâmtorare. Atunci când este fiecare, Într-o grea cumpănă – să știți – Nu suntem deznădăjduiți.
9 Chiar prigoniți, de-ajungem noi, Nu suntem părăsiți apoi; Când jos, ne pomenim trântiți, De moarte, nu suntem loviți.
10 În trupul nost’, purtăm supus, Mereu, a Domnului Iisus Ucidere, ca mai apoi, Și viața Lui să fie-n noi.
11 Căci noi, cei vii, suntem vânați, Mereu, spre a fi, morții, dați; Iar pricina este Iisus, Ca viața Lui – precum v-am spus – Să se arate – fraților – În trupul nostru, muritor.
12 Moartea lucrează dar, în noi, În timp ce viața e în voi.
13 Fiindcă în credință-avem Același duh, și noi putem Ca să vorbim, căci am crezut La fel precum s-a petrecut În lumea veche, când s-a zis Și, în Scripturi, apoi, s-a scris, Că „Am crezut și am vorbit”.
14 Din toate câte le-am trăit, Noi știm că Tatăl Cel de Sus, Care pe-al nostru Domn, Iisus, Dintre cei morți, L-a ridicat, La urmă ne va fi-nviat, Din moarte, și pe noi, la fel, Și împreună stând, cu El, O să ne-nfățișăm apoi, Și însoțiți vom fi, de voi.
15 Aceste lucruri se vădesc Că spre folosul vost’ muncesc, Pentru ca darul căpătat, Prin mulți, să facă, ne-ncetat, Ca mulțumirile să crească, În număr, și să se sporească, Spre lauda lui Dumnezeu Și pentru slava Lui, mereu.”
16 „De-aceea, fără îndoială, Noi nu cădem de oboseală. Chiar dacă omul exterior Se trece-ncet, cel interior, Din zi în zi, se înnoiește Și, tot mai tare, se vădește.
17 Căci întristările pe care Le-avem, o clipă, fiecare, Au să lucreze, pentru noi, O slavă veșnică apoi,
18 Pentru că noi nu ne uităm La ce se vede, ci cătăm La lucrurile nevăzute; Căci cele ce pot fi văzute, Sunt lucrurile pieritoare, Pe când, cele nemuritoare, Cari veșnice se dovedesc, Acum, încă, nu se zăresc.”